|
|
|
|
Bine ati venit!
|
|
|
|
|
Cand mintea sau sufletul sunt afectate, ai nevoie de ajutor profesional oferit cu calm, intelegere si respect. La noi veti gasi servicii moderne de psihiatrie si psihoterapie pentru adulti.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Depresie - Cauze
|
|
|
Cred ca sufar de depresie. Ce fac de acum incolo?
Daca v-ati regasit in multe din descrierile de mai sus, mergeti la cel mai apropiat psihiatru si discutati cu medicul simptomele dumneavoastra.
Care sunt cauzele depresiei?
Cauze biologice
"Depresia reprezinta probabil o interactiune complexa a factorilor genetici, bio-chimici, cat si a celor legati de dezvoltare si a celor sociali" (LowDog, 1997, apud Aviva Romm, 2003).
Teoria clasica a etiologiei biologice a tulburarii afective depresive consta in disfunctia sistemului de neurotransmitatori ce functioneaza la diferite nivele ale creierului (Ipoteza monoaminica a depresiei).
Acest sistem are ca principali neurotransmitatori implicati in depresie:
- Noradrenalina sau norepinefrina (NA);
- Serotonina (S);
- Dopamina (DA).
Cauze genetice
Tulburarea depresiva majora are un caracter familial, studiile epidemiologice demonstrand ca este de 1,5-3 ori mai frecventa printre rudele biologice ale persoanelor depresive. Se mosteneste insa o anumita vulnerabilitate, o crestere a sensibilitatii la stresori si nu tulburarea in sine.
Factori psiho-sociali
Daca cunoasterea factorilor biologici a revolutionat tratamentul depresiei in epoca moderna, cunoasterea factorilor psihologici si sociali, pe langa implicatiile de tratament, ofera informatii foarte utile privind prevenirea tulburarilor depresive.
Intelegerea factorilor psihotraumatizanti, a modului in care se dezvolta si functioneaza reactiile emotionale, gandirea, comportamentul pentru a produce reactia depresiva a preocupat scoli numeroase de psihoterapie. Acestea au oferit o varietate de modele teoretice privind etiologia psihologica a depresiei.
Abordarea psihanalitica, psihodinamica
Teoriile psihanalitice se articuleaza in jurul notiunii de doliu, de pierdere, de frustrare, de prejudiciu, si al experientelor traumatice din copilarie, care fac vulnerabil subiectul adult fata de episoadele depresive. K. Abraham si S. Freud au fost primii care au elaborat o teorie psihodinamica a depresiei. Pentru Karl Abraham motorul episoadelor depresive ar consta in unele tendinte sadice, o "dispozitie dusmanoasa" fata de exterior, din care decurge incapacitatea de a-i iubi pe ceilalti si o inclinare de a-i detesta, insotite de un sentiment de vinovatie. Tendintele sadice sunt considerate inaceptabile si sunt reprimate, fiind intoarse impotriva subiectului in cadrul temelor melancolice de autodevalorizare sau de autoacuzare.
Sigmund Freud, vede melancolia ca pe o "reactie fata de pierderea unei persoane iubite sau unei abstractii puse in locul acesteia" (S. Freud, 1915, p.21), fiind legata de pierderea reala sau simbolica a unei persoane dragi. Melancolia are similitudini clinice cu depresia: tristete, durere morala, dezinteres fata de lumea exterioara.
Depresia este un doliu care nu se poate realiza conform etapelor obisnuite in care obiectul pierdut este inlocuit treptat, printr-un proces psihologic, in favoarea noilor centre de interes sau de iubire care se substituie acestuia. In cazul doliului, subiectul stie ce persoana sau lucru a pierdut pe cand in cazul depresiei pierderea este deseori inconstienta, reprimata, legata de un eveniment din copilarie.
Mai tarziu, dupa ce a formulat conceptul de Supraeu (ca parte psihica care impune valorile, credintele, morala unui individ), Freud a aratat ca vinovatia melancolica si depresia provin dintr-un conflict intre Eu si exigentele Supraeului (altfel spus, o persoana devine foarte critica cu sine insusi, gasind mereu ceva sa isi reproseze, ceva care ar fi putut fi facut mai bine). Hotarator este ca acest conflict se incheie negativ pentru Eu, iar acela care pierde, Eul, depune armele. Freud scria in 1923: "Teama de moarte a melancoliei permite o singura explicatie, ca Eul se preda, deoarece este urat si persecutat de Supraeu in loc sa se simta iubit".
Pentru Melanie Klein depresia ar fi o reminescenta, cu ocazia anumitor evenimente, a ambiguitatii afective avute intr-o perioada a dezvoltarii copilului, pe care ea o denumeste pozitie depresiva. In copilaria timpurie, copilul isi considera mama ca o extensie a propiului corp, nu o considera o persoana separata. Frustrarile de orice natura legate de mama, orice nemultumire legata de ea (ca "obiect rau"), sunt interiorizate, devin nemultumiri legate de sine. Si evident ca mama este si "obiect bun", persoana de la care copilul primeste hrana, mangaiere , protectie. Astfel, binele si raul sunt legate de aceeasi persoana, de unde si ambivalenta.
Aproape toti autorii de origine psihanalitica atribuie un rol important agresivitatii in aparitia dispozitiei depresive si in izbucnirea ei la varsta adulta. Ea este o componenta importanta sau poate cea mai importanta dintre componentele unei retele complicate de cauze si efecte, de diferite conditii si factori. Aceasta stare de fapt este ilustrata de urmatoarele citate:
"Depresia provine din agresiunea refulata, asa cum angoasa rezulta din libidoul refulat" (K. Abraham, apud D. Stiemerling, 2004, p.115).
"Impulsurile inhibate, agresive sunt nucleul depresiei" (K. Hencke, apud. D. Stiemerling, 2004, p.37).
"Reactia depresiva pare a fi intotdeauna legata de o agresivitate nedescarcata" (S. Joffe, C. Sandler, apud D. Stiemerling, 2004, p.38)
Jackobson, E. (1971): "Impartasesc parerea lui M. Maler ca depresia este rezultatul unui conflict agresiv" (C. Jackobson, apud D. Stiemerling, 2004, p.39).
In cadrul conflictului agresiv exista doua forme de depresie, care au fiecare alta geneza, alta forma de evolutie si alta psihodinamica. Intre cele doua forme de depresie (I- reactiva, II-endogena) sunt deosebiri privitor la situatiile declansatoare si anume: depresia de tip I este declansata in majoritatea cazurilor de pierderea unui obiect, de un "doliu" care se realizeaza inconstient(omul "plange" dar nu stie dupa ce anume); depresia de tip II este declansata dimpotriva, de circumstantele in care un om se simte provocat si ar trebui sa riposteze agresiv dar nu o face deoarece nu i se permite, iar acea furie reprimata, amestecata cu sentimentul de neputinta, se transforma in tristete.
Heinz Kohut considera ca dezvoltarea Eului are nevoi specifice care trebuie satisfacute de catre parinti pentru a da copilului un sens pozitiv de stima de sine si coeziune e personalitatii sale. Nesatisfacerea acestor nevoi psihologice tipice duce mai tarziu, la varsta adulta, la depresie.
Legaturile noastre cu ceilalti oameni sunt modelate dupa prima relatie a fiecarui om, cea cu mama sa. Afectarea modului sanatos al acestui atasament primar, mai ales separarea prematura a copilului de mama sa, duce la grave deficiente in realizarea de relatii cu alte persoane si predispune persoana la depresie.
Abordarea congnitiva
Dupa Beck, originea depresiei este conditionata de structuri, numite scheme cognitive, si de procese cognitive, sau moduri de a gandi, care antreneaza distorsiuni mai mult au mai putin importante ale realitatii. La persoanele depresive poate fi identificata o triada cognitiva care se caracterizeaza printr-o viziune negativa despre sine, mediu si viitor. Viziunea negativa inseamna ca persoana se vede plina de defecte, nesatisfacatoare si fara valoare si de aici trage concluzia ca evenimentele negative nu pot fi atribuite decat acestei lipse de valoare personala.
Gandurile negative privind mediul inconjurator se manifesta prin interpretari negative ale unor evenimente neutre sau pozitive si in tendinta de a lua intotdeauna in considerare varianta cea mai putin buna dintre multele posibilitati. Viziunea negativa privind viitorul nu lasa loc unor timpuri mai bune si anticipeaza o rezolvare nefavorabila din toate cele posibile.
Activarea acestor scheme de gandire negativa este responsabila de aparitia simptomelor, cum ar fi : frica, tristetea, pasivitatea, mania si iritarea. Acestor scheme li se adauga greselile de gandire tipice (generalizari abuzive, exagerari pozitive si negative, o gandire absolutista, dihotomizarea, etc), ce fac ca triada cognitiva negativa sa fie mentinuta.
Acestea isi au originea in experientele precoce nefavorabile, ele ramanand in stare latenta si potand fi reactivate ulterior de evenimente similare.
Triada cognitiva predispune individul spre devalorizarea competentei profesionale si identificarea esecului pe toate planurile de activitate.
Originalitatea teoriei lui Beck consta in ipoteza acestuia ca sentimentul de tristete este secundar unui deficit de adaptare a structurilor cognitive.
Teoria autocontrolului
"Ipoteza autocontrolului" avansata de Rehm (1977) despre geneza si terapia tulburarilor depresive, a fost dezvoltata pornind de la teoria autocontrolului a lui Kanfer (1970,1971). Ipoteza care explica depresia este ca aceasta este consecinta unui deficit de autocontrol. O persoana devine depresiva atunci cand ea sufera o pierdere ca urmare a unor circumstante exterioare si nu dispune de competente de autocontrol care i-ar permite sa compenseze aceasta pierdere. Astfel sarcina terapiei este de a ajuta pacientul sa dobandeasca aceste competente.
Teoria controlului stresului
Modelul lui McLean (1976) este bazat pe controlul stresului, iar tulburarea depresiva este analizata din punct de vedere al interactiunii sociale. Originea depresiilor este considerata a se gasi in situatiile in care persoana nu dispune de aptitudini sociale eficiente pentru a trata evenimentele nefavorabile si situatiile de viata stresante.
Perspectiva interpersonala
Terapia interpersonala a lui Klerman & Weissman, subliniaza importanta pe care o are interactiunea sociala pentru dezvoltarea tulburarilor depresive. Aceasta teorie etiologica se sprijina si pe teoria afectivitatii, pe lucrari privind rolul jucat in dezvoltarea depresiilor de relatiile interumane intime si de stresul social, cat si pe cercetari proprii ale autorilor asupra relatiei dintre depresia clinica si relatiile interumane tulburate (in casatorie, in familie, la lucru).
Autorii au ajuns la concluzia ca relatiile interumane intime joaca un rol important in prevenirea tulburarilor depresive, iar problemele care apar in cadrul relatiilor au o mare importanta in dezvoltarea acestor tulburari, dar nu sunt cauza lor.
Evenimente de viata stresante, traume
O observatie clinica veche este aceea ca evenimentele considerate psihotraumatizante preced doar primul episod de depresie nu si neaparat pe urmatoarele. Astfel, dupa prima trauma si dezvoltarea episodului depresiv, persoana dezvolta modificari biologice care il sensibilizeaza fata de episoade ulterioare.
Exista numeroase cai prin care depresia unui parinte poate influenta copilul:
- prin impactul direct al simptomelor depresive
- interactiunea redusa mama-copil
- disensiuni familiale
Pornind de la depresia copilului s-au evidentiat 3 factori de risc:
- evenimente psihotraumatizante
- conflictualitate cronica
- factori de vulnerabilitate
Evenimentele stresante sunt diferit interpretate in copilarie, episoadele traumatizante acute apar adesea in contextul unor probleme de lunga durata. Astfel, divortul parintilor urmeaza adesea unei tensiuni familiale prelungite, nemaiputand fi incadrat in seria evenimentelor acute. De aceea, depresia la tineri tinde sa fie recurenta. Anumiti copii devin expusi la conflict datorita faptului ca mamele sunt mai putin capabile sa ii protejeze de stresori.
Intre copiii care au experimentat evenimente specifice, simptomele depresive au fost gasite in asociatie atat cu abuzul fizic, cat si cu abuzul psihic. Tulburarile depresive au fost estimate ca aparand la aproximativ 20% din copiii maltratati.
Majoritatea oamenilor fac fata stresului de fiecare zi, organismul lor se reajusteaza repede la aceste presiuni. Cand stresul este prea mare mecanismul sau de reajustare sau adaptare nu mai raspunde si depresia se poate declansa. Evenimentul de viata cel mai frecvent asociat cu dezvoltarea ulterioara a depresiei este pierderea unui parinte inaintea varstei de 11 ani. Adesea, asemenea evenimente stresante preced primele episoade ale tulburarii depresive si cauzeaza modificari neuronale permanente, care predispun persoana la episoadele ulterioare.
Modelul vulnerabilitatii
Cresterea vulnerabilitatii pentru depresie este legata de o constelatie de modele cognitive care predispun la interpretari distorsionate ale situatiilor stresante. De exemplu, ruperea unei relatii romantice, va antrena un raspuns emotional mai puternic, daca persoana afectata crede ca "nu am nici un rost pe lume, fara dragostea ei"sau "n-o sa mai intalnesc niciodata pe cineva pe care sa il iubesc cum il iubeam pe el". Paternurile cognitive asociate cu interpretari distorsionate a situatiilor stresante, includ credinte sau atitudini rigide despre importanta unei relatii de dragoste sau a realizarilor profesionale (punerea pe primul plan a relatiei personale sau a muncii) si tendinta de a atribui trei calificative specifice evenimentelor nefavorabile:
(1) globalizare - "acest eveniment ma va afecta extrem de mult"
(2) internalizare - "trebuia sa fac ceva sa previn asta" sau "e vina mea"
(3) ireversibilitate - "n-o sa mai pot sa-mi revin niciodata"
Conform unui model recent al vulnerabilitatii cognitive, gandurile negative, singure, nu sunt suficiente pentru a declansa depresia. Interactiunea dintre cognitiile negative si dispozitia moderat depresiva este importanta in etiologia si recurentele depresiei.
Factori comportamentali
Teoria behaviorista a "neajutorarii invatate" (learned helplessness), propusa de Seligman, este o teorie care asociaza depresia cu incapacitatea sau limitarea persoanei in a controla evenimentele, situatiile. Persoane normale, nondepresive au fost supuse fie la zgomote puternice, fie erau puse sa se confrunte cu probleme insolubile pe care nu puteau sa le evite.
Cand li s-a oferit mai apoi ocazia sa evite zgomotele puternice sau problemele insolubile, subiectii s-au comportat pasiv.
Aceste experiente au aratat ca nu stimulul dureros, ci incapacitatea de a controla stimulul duce la depresia invatata. In urma altor experiente efectuate, conceptul a fost extins in raport cu ipotezele teoriei atribuirii de cauze, geneza depresiei putand fi conceputa astfel: experienta privind imposibilitatea de a controla evenimentele importante duce la modificari cognitive, afective, motivationale, vegetative si psihologice asemanatoare cu cele pe care le putem constata in tulburarile depresive. Modificarea cognitiva consta in asteptarea din ce in ce mai ferma si mai generalizata de a fi neputincios, cat si in cautarea si atribuirea unei cauze care poate explica aceasta depresie. Stilul cognitiv personal (o trasatura de personalitate) determina tipul de atribuire, acesta din urma fixand natura si durata modificarilor cognitive, afective, vegetative si motivationale.
Personalitatea
Problema relatiei dintre personalitate si tulburarea depresiva a ramas un subiect predilect al psihopatologiei de cand E. Kraepelin a sugerat existenta anumitor trasaturi temperamentale, care se constituie ca personalitate premorbida pentru tulburarile afective sau chiar ca manifestari subafective ale acestora.
Dupa A. Akisal si K. Hirschfeld relatia dintre personalitate si depresia poate fi privita din mai multe perspective si anume:
In primul rand personalitatea poate fi considerata ca apta sa modifice aspectul clinic, cursul bolii si raspunsul la terapii. W. Wittenborn si N. Maurer, constata ca trasaturile personalitatii inainte de boala tind sa continue si la un an dupa, intr-o semnificativa proportie de cazuri, aratand ca experienta depresiei nu modifica trasaturile premorbide. Aceste trasaturi sunt cele care pot sa imprime o anumita structura simptomatologica episodului depresiv. Astfel, trasaturile obsesionale din personalitatea premorbida duc la aparitia de simptome la depresivi unipolari, precum nevoia de ordine, hiperexactitate, perfectionism, constinciozitate, obsesionalism, anxietate, agitatie, depersonalizare, hipocondrie, variatii diurne ale dispozitiei si trezire matinala.
Un alt punct de vedere considera trasaturile personalitatii subiectului, ca un rezultat al tulburarii depresive. Se considera ca tulburarea depresiva mai ales cea de lunga durata poate duce la schimbari in personalitatea individului. Amploarea cu care aceasta s-ar produce este inca necunoscuta. Cu toate acestea, exista parerea ca episoadele depresive nu pot ramane fara urmari in personalitate. Majoritatea indivizilor care sufera de tulburare depresiva au un Ideal al Eului deosebit de inalt, care fiind de neimplinit, il pune pe purtatorul sau intr-o permanenta de tensiune si autonemultumire.
Cu ajutorul acestor instrumente s-a demonstrat ca cele mai frecvente trasaturi de personalitate caracteristice tulburarii depresive sunt:
- sentimentul de vinovatie
- stima de sine scazuta
- autonomia scazuta
- dependenta de alte persoane scazuta
- precautie exagerata
- meticulozitate in exces
- pesimism
- inclinatie spre ordine
- rigiditate
- ruminatii obsesionale
- gandire conventionalista
- inclinatie spre rutina si obisnuinta
- introversiune (indivizii evita contactele, capacitate reflexiva, receptori ai comunicarii, egocentrici)
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
